Trăim cu toţii o era a internetului, devenim fără să ne dăm seama nişte robi ai calculatorului, căutând să stabilim contacte cu oameni din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii şi uităm adesea de cei care ne sunt aproape şi care ne reprezintă ca neam. Uitând ca “ veşnicia s-a născut la sat ” (Lucian Blaga), ne îndepărtăm de obârşii, de doine si balade, de frumuseţea basmelor româneşti, de înţelepciunea pe care bătrânii satului au păstrat-o cu trudă de-a lungul vremurilor.

Considerăm că şcoala a fost şi va rămâne instituţia cu cea mai mare valoare, valoarea supremă în instruirea si educarea colectivităţii umane, constituind componenta principală a civilizaţiei unui neam.

Când vorbim de socializare, gândul ne duce imediat la integrarea copilului într-un nucleu social, altul decât familia. Acest lucru se poate realiza simplu sau dificil, în funcţie de mai mulţi factori, dintre care putem aminti: gradul de deschidere a copilului spre relaţia cu ceilalţi, temperamentul său, calitatea mediului educogen din care provine etc. Din această perspectivă este foarte importantă competenţa educatorului care îl îndrumă, deschiderea acestuia spre colaborarea cu familia, ingeniozitatea, măiestria didactică, talentul de “ a se lipi” de sufletul copilului, de a-i inspira încredere, respect şi dorinţa de a cunoaşte mai mult.

O componentă importantă a procesului instructiv-educativ este pregătirea copiilor pentru integrarea lor in colectivitatea naţională, prin descifrarea unor taine ale vieţii, a unor frumuseţi ale spiritualităţii româneşti cuprinse în obiceiuri, tradiţii populare din zona natală şi apoi din întreaga ţară.

Pentru a şti cine este, copilul trebuie să înveţe cine au fost strămoşii săi, astfel va dobândi sentimentul de apartenenţă la colectivitatea naţională.

Pornind de la ideea că numai un contact direct cu izvoarele spiritualităţii şi sensibilităţii româneşti poate ajuta copiii să pătrundă în înţelesul unor simboluri din practicile religioase şi magice ale românilor, elevii clasei a.III.a au derulat proiectul „Tradiţii şi obiceiuri’’ favorizând pregătirea unei şezători „ De la lume adunate /Şi-napoi la lume date.”

E firesc să ne întoarcem la origini, nostalgic – aşa cum remarca Mircea Eliade – spre a conştientiza locul nostru în istoria culturii omenirii şi mai ales pentru a le aduce strămoşilor jertfa iubirii noastre pentru că ne-au zămislit sufletul după chipul şi asemănarea marilor aspiraţii ale fiinţei.

Chiar dacă în vremurile din urmă simţim că elevii manifestă un sentiment de respingere faţă de creaţia populară, de dragul unei civilizaţii cu vii accente cosmopolite, şcoala trebuie să fie elementul care să conştientizeze copilul de valoarea folclorului.

Dacă un popor îşi abandonează folclorul, e ca şi cum şi-ar abandona actul de naştere, pierzându-şi identitatea. De aceea se impune, mai mult ca oricând să se cunoască foarte bine de către elevi specificul local în materie de viaţă spirituală. Acest act educativ ar avea implicaţii majore pe termen lung, cultivând nu doar gustul estetic, ci şi acel sentiment al legăturii cu pământul natal..

Pentru pregătirea şezătorii elevii au avut sarcina de a se informa personal de la bunicii lor despre modul cum se desfăşura o şezătoare în tinereţea lor ( acest lucru nefiind practicat frecvent în zilele noastre sau în mod organizat). Astfel au aflat că şezătorile începeau să se desfăşoare toamna târziu, după ce se aduna recolta de pe câmp şi ţineau toată perioada Postului Crăciunului, până spre primăvară când începeau din nou muncile câmpului. La şezătoare participau fete, neveste tinere şi bătrâne şi feciori care veneau să înveselească atmosfera. Fetele şi femeile coseau, torceau fuiorul sau tricotau. Lucrul era îmbinat cu petrecerea deoarece se spuneau poveşti, ghicitori, se cânta, se depănau amintiri, se discutau noutăţile satului, se practicau tot felul de jocuri tradiţionale, se dansa, etc.

Scopul unei şezători era ca femeile să lucreze mai cu spor, să facă economie la “naftă” ( petrolul cu care ardea lampa) să înveţe cele tinere de la cele mai în vârstă şi să se veselească. Se adunau de obicei în casa unor bătrâni, a unei văduve, pe care-i ajutau aducând lemne de foc, petrol pentru lampă, plăcinte sau alte mâncăruri din care puteau gusta şi cei prezenţi. În şezătoarea organizată pe zone ale satului, fetele aveau ocazia să se împrietenească cu feciorii şi de la această prietenie să se ajungă la căsătorie.

Copiii au învăţat că moşii şi strămoşii noştri aveau nişte repere foarte clare privind perioada de muncă şi de sărbătoare, au înţeles universul satului, au reuşit să-l aprecieze cum se cuvine şi să preţuiască profunzimea obiceiurilor specifice românilor. În acest fel credem că nu le va fi greu să le înscrie în spiritualitatea omenirii.

“… nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită şi nu e osteneală mai de folos, decât ca să facem părtaşi pe cei tineri, pe cei ce vin după noi, la bunurile sufleteşti moştenite din vechime, să le predăm lor ca pe o zestre de mare preţ. Iar zestre mai de preţ nu e alta, ca averea de cuget şi simţire, închisă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor, în adâncurile sufletului românesc şi creştinesc al moşilor şi strămoşilor noştri!”

Activitatea desfaşurata pe parcursul acestui proiect stimulează activitatea de cunoaştere, constituindu-se stimulent pentru dezvoltarea atentiei, a memoriei, gândirii, creativităţii, imaginaţiei, a spiritului de iniţiativă, de aprofundare si îmbogaţire a cunoştinţelor, un bun prilej de corelare a cunoştinţelor dobândite la alte obiecte de învatamant limba romana, religie, şi cu deosebită valoare educativă, formând trăsături morale, dezvoltând încredere în posibilităţile lor, a atitudinii creatoare faţă de frumos, contribuind şi la educarea simţului estetic.

Fiecare popor are obiceiurile si traditiile sale; interesul oamenilor s-a indreptat si mai mult in ultimii ani spre ele, iar acest fenomen se datoreaza incărcăturii valorice pe care le au obiceiurile si tradiţiile, interesul pentru acestea, care cuprind semnificaţii profunde pentru om si relaţia lui cu natura, cu lumea înconjurătoare, pentru că obiceiurile prezintă viaţa socială, cu diversele aspecte ale rânduielii ei.

Identitatea culturală si absorbţia valorilor tradiţionale românesti are doua axe de transmitere, 1. de la bătrâni la copii si 2. apare ciclic in preajma sărbătorilor când românii reactualizează tradiţiile. Lumea satului este plină de obiceiuri , strâns legate de religie, mitologie si leagă valori arhetipale pentru a înţelege rostul vieţii oamenilor, elevii trebuie ajutaţi să înţeleagă conţinutur şi sensuri privind esenţialitatea fenomenului românesc. Derivă din aceasta un cuprinzător corolar etic si istoric, în care să pătrundem cu răspundere sistematică şi cu metodă. Este conditia necesara pentru a ne da seama in ce chip şi in ce măsură dreptul la autonomie al spiritualităţii noastre ca popor se sprijină pe realităţi de profunzime.

Datele de bază ale culturii noastre autohtone ne aparţin, sunt creaţie proprie, şi se poate dovedi ca fiinţa noatsra naţională nu a reuşit prin jocuri si împrejurări ale istoriei. În satul românesc stăruie elemente de geneză si linii de evoluţie, ce pot explica prezenţa noastră ca popor, cu valoare culturală, a ceea ce am înfăptuit pâna acum şi ceea ce deţinem în continuare cu virtualitate istorică şi morală.

În cultura populară obiceiurile şi tradiţiile formează un capitol important în intreaga viaţă a omului (românului) păstrând astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase..

Folcloristica a grupat in general obiceiurile si tradiţiile calendaristic în patru cicluri, care corespund celor patru anotimpuri, obiceiuri care se mai practică ţi astăzi pe teritoriul folcloric românesc, care prezintă forme interesante de integrare in cultura comtemporană, deosebit de ample şi pline de semnificaţii pentru cultura noastră populară.

De secole transfigurăm prin indeletniciri, momente importante din viaţa omului, putem încerca să facem a se întâlni noul si vechiul, ceea ce au mai bun fiecare, tradiţionalul cu modernul, găsind motivaţia profundă, convingerea că respectând valorile tradiţionale, cunoscându-le, păstrându-le şi ducându-le mai departe să păstrăm acel segment de spiritualitate definitorie pentru orice etnie, popor, naţiune- tradiţia populară.

“Nimic nu-i mai frumos, mai nobil,decât meseria de educator, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate si mai pline de energie mlădiţe”(D. Almas). Să-i învăţăm pe copii să preţuiască şi să respecte obiceiurile şi tradiţiile in care s-au născut, să-i învăţăm să iubească meleagurile natale, portul românesc şi pe români. Să le sădim în suflet aceste elemente definitorii ale identităţii neamului românesc fără de care nu am mai putea şti de unde venim si cine suntem de fapt noi românii pe acest pamânt. Să-i ajutăm pe copii să înţeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare intensitate frumuseţea României, istoria şi mai ales sufletul neamului. În calitate de educatori suntem obligaţi să facem din creaţia noastră populară o carte de vizită cu care să batem la porţile cunoaţterii si cu care vom fi primiţi si apreciaţi fără îndoială oriunde în lume.În furtunile veacului obiceiurile si tradiţiile strămoşeşti au rămas neclintite păstrând valori autentice ale culturii populare tradiţionale. Copiii se lasă indrumaţi şi pot fi modelaţi în aşa fel încât pe fondul lor afectiv să se aşeze elementele cunoaşterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanţe, ce vor îmbogăţi substanţa viitoarei activităţi individuale şi sociale.Începând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa poporului,continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste împrejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască şi să le adune în mănunchi pentru a le dărui din nou.